Reflecții în sala de așteptare a spitalului

Din întâmplare, am ajuns într-o zi într-o sală de așteptare a spitalului mai puțin aglomerată. România pare să aibă un ritm agitat, însă aici, timpul stătea parcă pe loc.

O femeie în vârstă se uita cu necaz la televizorul din colț, în timp ce un bărbat în jurul a treizeci de ani scria cu grijă o scrisoare pe o foaie veche.

Am început să observ detalii mici – zâmbete rare, mici gesturi de îngrijire între străini. Nimeni nu părea grăbit sau nervos aşa cum mă aşteptam.

În acasă amintiri, mi-am amintit de o perioadă când sănătatea mea s-a schimbat brusc. Nu era vorba despre o mare problemă, ci mai degrabă despre acele zile în care corpul nu știe ce să spună. Frica era prezentă, dar și o liniște neașteptată.

Întoarsă în sala de așteptare, am realizat că fiecare persoană avea o poveste ascunsă, o luptă cu propria sănătate sau cu timpul.

Dar nimeni nu vorbea despre frici sau speranțe. Tăcerea asta aducea o pace ciudată, un moment de reflecție asupra vieții.

Am plecat înainte să intru în cabinet, cu gândul că uneori sănătatea nu este doar despre tratamente sau decizii urgente, ci și despre felul în care accepți momentele între acestea.

Acea zi a rămas o amintire sensibilă, fără concluzii clare sau victorii dramatice, ci un mic pas în a înțelege viața şi sănătatea în alt fel.